Datini și obiceiuri de iarnă la Botoșani 

Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă Din Străbuni din Oameni Buni , Botoșani 2021

Imagine WhatsApp 2022-11-11 la 09.05.29w.jpg

Cuvinte alese pentru obiceiuri strămoșești

Articol 

Obiceiuri şi datini de Crăciun și Anul Nou din județul Buzău

Colindele de pe plaiurile buzoiene îşi trag obârşia dintr-o perioadă traco-geto-dacică cu unele influenţe care încorporează diferite motive. Sărbătorile creştine ale românilor au avut dintotdeauna o taină care i-a ajutat să treacă mai uşor şi mai senini peste greutăţile vieţii. Bătrânii satelor buzoiene ştiau că fără păstrarea neclintită a tradiţiei, sensul bucuriei se pierde. Cele­brau datinile ca pe o iniţiere în fericire, însoţindu-le de post şi de rugăciune. Pentru că postul înseamnă viaţă în numele lui Hristos şi începe la jumătatea lunii noiembrie când se lasă sec de “dulcele” toamnei şi începe Postul Crăciunului. De aici încolo sărbătorile legate de ziua Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos - de Crăciun şi Anul Nou polari­zează totul în  jurul lor.

În trecut, până la Crăciun, clăcile ori şezătorile erau un bun prilej pentru oameni să-şi reamintească ori să repete colindele transmise an de an. Dispariţia, de mai multă vreme a şezătorii ori a clăcii ca “instituţie” organică a satului ce deţinea multiple funcţii sociale şi culturale a antrenat, implicit, şi deteriorarea cadrului de pregătire a colindatului ca şi a altor practici ceremoniale de grup, având în plus şi alte determinări ce ţin de fenomenul mai general al aşa-zisei mo-

der­nizări a satului tradiţional (tineri plecaţi sau aflaţi la şcoli în oraşe, angajarea în munci de tip industrial, naveta etc), cu consecinţe negative în plan ceremonial şi estetic: fărâmiţarea cetelor şi reducerea numărului de colindători, restrângerea repertoriului tradiţional, interpretarea lui improvizată sau neglijentă. Fapt ce a dus şi încă mai duce către pierderea interesului pentru acest gen de manifestări tradiţionale proprii din partea oamenilor şi marginalizarea colindelor autentice în favoarea producţiilor oferite de mass-media, care nu întotdeauna sunt autentice.

 

Steaua este un colind ce face parte din categoria formelor de colind de inspiraţie religios-creştină, fiind în comparaţie cu practica în sine a colindatului de tradiţie relativ recentă. Este probabil că, la origine, acest tip de colind religios cu “stea” a încercat să ofere o alternativă la colindele “profane” cu măşti, în tentativa de substituire, cu mai mult sau mai puţin succes, ori cel puţin de dublare a acestora, unele detalii de ornament, dincolo de figuraţia creştină, fiind elemente evident comune cu masca de brezaie: clopoţei, hârtie colorată, benzi colorate etc. 

Colindul propriu-zis de Stea, în variantele şi tipurile sale cărturăreşti, a fost integrat şi în textul dramatic al reprezentării cunoscute sub numele de Irozii. Obiceiul constituie o manifestare dramatică pe tema legendar-creştină a călătoriei Magilor.

Până acum câteva decenii Steaua se practica între Crăciun şi Sfântul Ion, dar astăzi obiceiul este practicat de copii, în seara Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie, pe întreg teritoriul judeţului.

 

Bună dimineaţa (Merei, Cislău, Zoreşti, Pietroasele), Moş Ajun (Mânzăleşti, Lopătari, Buzău, Lipia, Costeşti), Neţeluşul (Largu, Ruşeţu, Glodeanu Siliştea, Gherăseni), Neaţalaşul (Ţinteşti, Cochirleanca, Maxenu, Tăbărăşti, Sme­eni-Călţuna, Gherăseni, Pogoanele, Brădeanu) sau Ajunul (Mânzăleşti, Scorţoasa, Chilii, Căneşti) reprezintă un alt moment şi, totodată o primă formă de colindat - de vestire a intrării în sărbătoare - care se desfăşoară în zorii zilei de 24 decembrie. Acest obicei este, în general, şi astăzi activ în întreaga zonă a Buzăului, fiind deosebit de unitar şi sub raportul structurii ceremoniale.

După cum arată informaţiile adunate din teren obiceiul este practicat de copii - fete şi băieţi - pe grupe de vârste, între 3-4 ani şi 6 ani (preşcolari şi şcolari (cu vârste între 7 şi 12 ani), această vârstă având, prin analogie cu mitul ciclului temporal şi al naşterii lui Iisus, pruncul divin, conotaţii şi atribuţii rituale specifice. Copiii se reunesc în mici grupuri, pe sate, cătune, cartiere, pe vecinătăţi sau afinităţi.

În ultimele două decenii colindătorii au pus accent mai ales pe câştigul financiar, aşa cum au procedat mai ales cei săraci din mediul urban. Din păcate, decodificarea obiceiului din prisma acestei finalităţi de câştig, cu pierderea conştiinţei rosturilor sacrale a determinat, în cea mai mare măsură, în vremurile noastre, restrângerea sferei acestei practici la colindatul mai mult pe la rude şi vecini.

Spre deosebire de alte forme de colindat, la Bună di­mi­neaţa nu se cere încuviinţarea prealabilă a gazdei - se colin­dă la poartă sau în curte (poarta se lasă descuiată în această noapte şi se leagă câinii). Din nefericire, nu la fel se întâmplă şi în mediul urban unde colindatul se face cerând voie gazdei. În ceea ce priveşte vestimentaţia, astăzi nu se mai remarcă prin notă sărbătoreşti. Copiii sunt îmbrăcaţi gros, ca de iarnă, fa­ţă de atunci când veneau în costume tradiţionale. Trăistuţa se mai păstrează însă, ea fiind depozitarul darurilor primite (por­tocale, banane, mere, ciocolată, biscuiţi, napolitane şi ba­n­i).

 

Colindatul din ziua şi seara de Crăciun reprezintă cea mai importantă parte din întreg ansamblul de obiceiuri.  În cele mai multe sate, în special în cele din zona subcarpati­că, colindatul se practică în forme mai diverse şi în seara de Anul Nou. În satele de munte şi în câteva din zona de câmpie tinerii se alătură copiilor care vin să colinde.

În mai toate satele colindătorii primesc drept răsplată bani şi rareori li se mai oferă produse.  În satele unde obiceiul este în declin se cântă un singur colind, dar în satele de tradiţie (în special pe linia montană Mânzăleşti, Bisoca, Săruleşti, Lopătari, Gura Teghii, Siriu, Brăeşti, Chiojdu), după colindul de afară, colindătorii sunt primiţi în casă unde cântă, în funcţie de familia colindată sau la cererea gazdei şi alte colinde potrivit vârstei, profesiei ori poziţiei sociale a membrilor familiei. Colindele antifonice din Smeeni fac o notă cu totul aparte în arealul tradiţional buzoian.

 

Plugul şi Pluguşorul se disting prin categoriile de vârstă care participă. Pluguşorul este spus de copii, iar Plugul este apanajul tinerilor. Textul cântat, articulat sonor este însoţit de pocnete din bici şi de clopote, fiind o urare cu caracter agrar foarte răspândită în zona Buzăului.

Cu acest colind se umblă în ziua de An Nou, pe 31 decembrie, din păcate numai în zonele de munte se mai păstrează obiceiul de a merge însoţiţi şi de un lăutar care cântă la acordeon sau fluier. În rest, tinerii, mai ales în zona Smeeni, merg şi fac urări pentru rodirea câmpului, de sănătate şi bunăstare.

De obiceiul Plugul şi Pluguşorul sunt însoţite de Buhai şi de Talancă.

Buhaiul este un instrument primitiv a cărui origine se pierde în timp. El imită boul care mugeşte şi este făcut dintr-o putinică sau cofă legată la gură cu o piele de oaie argăsită, asemeni unei tobe. În mijlocul ei se află atârnată o şuviţă de păr de la coada calului. Când se colindă se trage de acel păr cu  mâinile  amândouă şi  după ce se udă cu apă produce o vibraţie care seamănă cu mugetul boului, de unde şi denumirea de buhai.

Talanca este clopotul destul de mare care este pus la gâtul vacilor ori al oilor din gospodăria ţăranului.

Vasâlca fără a mai constitui astăzi o practică ceremonială desfăşurată altfel decât în forme sporadice, obiceiul a cunoscut cândva în expresia lui tradiţională de colind cu mască zoomorfă manifestări cu nimic mai prejos ca importanţă şi spectacol decât alte forme similare. Astăzi este practicat numai sporadic numai în mediul rural, colindul fiind între rude.

 

Jocul ursului, obicei cu o vechime apreciabilă, mai există la Buzău practicat uneori de ţiganii ursari. Astăzi se menţine ca tip de joc cu măşti, având o arie de păstrare rela­tiv mică, mai ales în zona Râmnicului Sărat, la munte, la Mânzăleşti, Lopătari, Bisoca şi în municipiul Buzău.

 

Jocul Caprei (Capra) este un joc dramatic cu mască animalieră ce reprezintă o capră şi uneori cu măşti umane - personaje - ce este practicat de tineri, îndeosebi băieţi de vârstă şcolară în intervalul sărbătoresc dintre Crăciun şi Anul Nou. Considerat de cei mai mulţi culegători de foclor a fi fost împrumutat din zona Moldovei reprezintă poate şi un derivat al măştii de Brezaie, mixat cu forme de teatru popular. Capra prezintă, spre exemplu vestimentaţie şi ornamentică de Brezaie, mult simplificată însă, iar între personajele ce o însoţesc se află de multe ori şi Moşul.

Obiceiul cunoaşte variante de la simplul joc al caprei, însoţit de textul cântat, până la forme propriu-zis dramatizate. Cântecul face o prezentare glumeaţă a Caprei, ca venind de departe, fiind punctat de refrene sacadate, onomatopeice, de îndemn la joc şi sărituri. Jocul Caprei se încheie, ca orice colind, cu formula de urare directă şi de solicitare a darurilor.

 

 

Comuna Mânzăleşti

 

La Mânzăleşti tradiţia s-a păstrat destul de bine, ca în mai toate satele de munte ale judeţului Buzău. Bătrânii păstrează încă obiceiul de a întâmpina Crăciunul aşa cum se cuvine. Şi azi se mai gătesc femeile bătrâne cu ie cusută cu “broci” (muşte) sau “vergi” (dungi) albe şi roşii. Costumele sunt transmise de la o generaţie la alta.

Cândva femeile făceau în Ajun uscăţele (făină frământată cu apă şi sare) ca să le dea la copii. Până la Crăciun oamenii se duceau împreună cu copii la biserică unde se mărturiseau (se spovedeau) şi apoi se împărtăşeau, pentru a aştepta Crăciunul cu sufletul curat.

În ziua de Crăciun nimeni nu mânca până nu se împărţea la morţi. Dis de dimineaţă gospodina casei se trezea, punea la fript carnea, făcea sărmăluţele şi celelalte ale casei.

Ca şi în trecut, şi astăzi colindatul începea de la fereastra casei gospodarului. De multe ori urările se încheiau şi se încheie în casă, acolo unde sunt invitaţi de către gazdă, după care colindătorii erau răsplătiţi pe măsura posibili­tăţilor.

În  Ajun se colinda şi încă se mai colindă “Steaua”. Copiii poartă o stea simbolică, în cinci colţuri împodobite cu hârtie multicoloră, iar în colţuri sunt lipite fire viu colo­rate, în special roşu, verde (simbolizează pământul) şi albastru (ce simbolizează apa). Steaua duce simbolic vestea naşterii Domnului Iisus Hristos în casele oamenilor. De obicei primeau fructe, iar astăzi primesc bani, dulciuri şi fructe, de­oa­re­ce este o perioadă de post. Textul tradiţional începea cu:         “Trei crai de la răsărit /          Spre stea au călătorit...”

 

În ziua de 24 decembrie, pe la 6 dimineaţa şi azi colindătorii încep să anunţe Crăciunul. Astăzi în satele Buştea şi Trestioara umblă numai copiii mici, dar în celelalte - Cireşu, Valea Cotoarei, Valea Ursului, Jgheab şi Gura Bădicului, merg mai ales copiii de şcoală. Grupul de colindători este format din 3-4 tineri, de obicei fraţi, veri sau vecini.

Începând din ziua de Crăciun şi până la Anul Nou un grup de tineri şi tinere, însoţit de 2-3 lăutari porneau “Vasilca”. Se ura de dimineaţa până seara. Recitatorii, individual sau grupaţi, rosteau cuvintele şi versurile, iar lăutarii îi acompaniau. Era în fapt un dialog conturat într-un scenariu. Instrumentele folosite erau vioara, acordeonul, ţambalul, cobza şi fluierul. Pe o tavă frumos împodobită se aşeza capul de porc, în jurul căruia se desfăşura un adevărat ritual.

Participanţii purtau în mod obligatoriu costumul popular specific zonei Mânzăleşti: maramă, ie, fotă, bete, ciorapi de lână, opinci confecţionate din piele de porc (pentru femei), iar bărbaţii aveau căciulă neagră, cămaşă, ilic sau cojoc, iţari, ciorapi şi opinici.

În trecut, în zona aceasta se juca şi o scenetă populară “Irozii” ce avea un puternic caracter religios (combătut puternic în perioada comunistă), care din păcate în zilele noastre nu s-a mai păstrat.

La Mânzăleşti  aceste obiceiuri s-au perpetuat. Repertoriul încă mai cuprinde “La Moş Ajun”, “Plugul”, “Pluguşorul”, “Florile dalbe”, “Sculaţi, boieri mari”, Capra”, “Baba şi unchiaşul”, “Steaua”, “Sorcova”, “Vasilca” şi rareori “Irozii”.

 

Iarna, pe ulițe buzoiene

Zestrea județului 

Fiii satelor

PLUGUL DE LA MÂNZĂLEŞTI

 

În comuna Mânzăleşti, mersul cu Plugul era un bun prilej de distracţie. Aşa cum observa şi profesorul Dumitru Cristea, Plugul era un poem lung, cu întâmplări hazlii şi vorbe cu un conţinut în care se succed muncile agricole, de la arat şi semănat, până la secerat, recoltat sau împletirea colacilor, urmându-se, în final, fiecărui gospodar belşug şi fertilitatea pământului.

Plugarii încep cu uratul în dimineaţa zilei de 31 decembrie. Cândva, la Mânzăleşti cei mici erau primii care por­neau cu Pluguşorul undeva în jurul orei 4 dimineaţa pentru ca, mai târziu, în jurul orei 10.00 să vină rândul celor mari.

Uratul cu Plugul de la Mânzăleşti este asemeni unei piese de teatru, tinerii constituiţi într-o echipă începând încă de la 1 decembrie pregătirile şi repetiţiile: se împart funcţiile fiecăruia în ceată după cum urmează:

1. PLUGARUL - este unul din cei mai chipeşi flăcăi, un fel de şef recunoscut de ceilalţi, fiind şi cel care spune plugul (pe parcurs se mai schimbă cu altul pentru a nu răguşi).

2. CLOPOTARUL - sau clopotarii fiindcă de obicei, sunt mai mulţi care cunosc şi textul Plugului şi care zdrăngăne clopotele pornind de la dimensiuni mici până la clopote foarte mari, care se mai pun la carele boilor (acioi).

3. BUHAIUL - confecţionat dintr-un butoiaş mic de lemn, cam de o jumătate de metru adâncime (azi se mai foloseşte şi câte o oală  stricată din  gospodărie), care era căptuşită pe deasupra cu o piele de oaie fără păr, argăsită. În mijloc de leagă fire de păr din coada calului, coadă ce trebuie udată din când în când pentru a scoate sunete mai frumoase.

4. BICIUL - este un obiect nelipsit pentru colindători. De obicei sunt doi-trei plugari care au bice împletite din cânepă şi cu pleaznă de mătase, fiind împodobite cu canafi din lână colorată sau din PNA.

5. CASIERUL - este cel care strânge banii adunaţi în timpul periplului pe la casele oamenilor. Uneori el mai este însoţit şi de un alt colindători care va căra bunătăţile sau băutura primite.

Întotdeauna ei erau însoţiţi de un fluieraş şi de un cimpoier. În satul Gura Bădicului, multă vreme bătrânii Stan Lăteaţă şi Radu Ungureanu însoţeau cântând ceata de plugari.

 

Pluguşorul

 

Aho, aho copii şi fraţi,

Lângă brad v-alăturaţi

Şi cuvântu-mi l-ascultaţi !

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Şi-a încălecat

Pe-un cal năzdrăvan,

Cu numele Graur,

Cu şaua de aur,

Cu frâu de mătase,

Împletit în şase

Cât viţa de groase

     Mânaţi măi ! Hăi, hăi!

El în scări se ridicară,

Peste câmpuri de uitară,

Ca s-aleagă-un loc curat

De arat şi semănat,

În lungiş şi-n curmeziş

Cum e bine de grăpiş

     Mânaţi măi ! Hăi, hăi!

Toată ziua a lucrat,

Brazdă neagră a revărsat

Şi pe brazdă a semănat

Grâu mărunt şi grâu de vară

Să dea Domnul să răsară !

     Mânaţi măi ! Hăi, hăi!

La luna, la săptămâna,

Şi-a umplut de aur mâna

 

Şi se duse ca să vadă

Ce i-a dat Dumnezeu roadă.

Când acolo ce să vadă ?

Un pai cât trestia,

Un spic cât vrabia,

Un bob cât mazărea.

     Mânaţi măi ! Hăi, hăi!

Traian iute s-a întors

Şi din grajd pe loc a scos

Un cal mare năzdrăvan

Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbu’,

Iute ca focu’,

De nu-l cuprindea locu’,

Cu potcoave de argint

Să sporească la fugit

Cu potcoave de aramă

Ca s-ajungă mai degrabă

     Mânaţi măi ! Hăi, hăi!

Traian iute-a-ncălcat

La Tighin(a) el a plecat

Şi oţel a cumpărat

Ca să facă seceri mari

Pentru secerat tătari,

Altele mai mărunţele,

Cu mănunchi de floricele,

Să-i dea finei şi vecinei

Şi la vreo două-trei (babe) bătrâne

Care ştiu rostul la pâine.

     Mânaţi, măi! Hăi, hăi!

 

 

BABA ŞI UNCHIAŞUL

Şi astăzi, de cele mai multe ori, colindătorii care merg cu Plugul sunt însoţiţi de Babă şi de Unchiaş. Sunt doi tineri mascaţi care fac deliciul distracţiei.

BABA - tânărul  care joacă rolul babei poartă în picioare încălţăminte proastă, fotă şi o haină foarte mare, sub care pe spate are o pernă ca să pară gârbovită, fiind încins la mijloc cu o sfoară groasă de cânepă sau de păr de capră. Pe faţă poartă măşti făcute din piele de capră sau de oaie, măşti ce sunt confecţionate de către bătrânii

satu­lui. Într-o vreme se purtau inclusiv măşti de lut confecţionate de vestitul olar Ilie Năstase. Numai ochii se mai văr de sub masca ce are nas de lemn şi este vopsită de obicei în roşu. Pe cap poartă o basma.

UNCHIAŞUL - încălţat cu ce are mai prost în casă, cu haina întoarsă pe dos şi pernă băgată sub ea la spate (ca să fie cocoşat), unchiaşul are o căciulă din petice

colo­­rate şi pe faţă o mască asemănătoare cu cea a babei. În mână are mereu un toiag sau un băţ cu măciucă.

 

Baba şi Unchiaşul sunt primii care intră în gospodăria săteanului, ei fiind greu de recunoscut şi în felul acesta făcând deliciul hazului gazdelor.

La intrarea în curte ei spun:

- Ne primiţi să cântăm, nepoate ?!

ori:

- Nepoate, am venit să îţi cântăm !

Dau mâna cu gazdele, întreabă de toată familia timp în care gospodarul încearcă să descopere pe cei mascaţi, dar, de obicei, nu reuşesc. Toţi din ceată ţin secretul. Sunt primiţi să ureze şi zic Plugul la fereastra gospodarului. După ce Plugul este spus se intră în casă, iar baba şi unchiaşul iau gospodarul casei la joc. Se joacă sârba după cântecul fluieraşului şi al cimpoiaşului. Dacă nu e noroi se joacă în bătătură. Jocul este însoţit şi de strigături:

Baba - Foaie verde siminoc

              Daţi-ar Dumnezeu noroc !

 

VASILCA de la  MÂNZĂLEŞTI

 

Vechi de sute de ani, acest obicei este aproape pierdut la Mânzăleşti. Înainte, începând din ziua de Crăciun şi până la Anul Nou un grup de tineri şi tinere, însoţit  de 2-3 lăutari din comună porneau Vasilca. Se ura de dimineaţa până seara. Recitatorii, individual sau grupaţi, rosteau cuvintele şi versurile, iar lăutarii îi acompaniau. Era în fapt un dialog,  conturat  într-un  scenariu. Instrumentele de bază erau vioara, ţambalul cobza, fluierul. Pe o tavă frumos împodobită, se aşeza capul de porc, în jurul căruia se desfăşura ritualul.

 

Vasilca

 

Ia uitaţi, Vasilca noastră

Mult e mândră şi frumoasă

Cu basmaua-n picăţele

Şi la gât cu trei mărgele

 

La casa cu fete mari

Am venit cu lăutari

Cu Vasilca-mpodobită

Şi cu flori mândre gătită

În picioare papucei

Şi la urechi cu cercei

 

Ieşiţi gazde la fereastră

Să vedeţi Vasilca noastră

S-o vedeţi să vă miraţi

Câte-un colăcel ne daţi

 

De ne daţi şi vreo doi bani

Noi vă zicem: “La mulţi ani!”

 

 

 

BREZAIA

În judeţul Buzău, de la Ignat până la Crăciun se umblă cu Brezaia, care în această zonă se asimilează cu obiceiul umblatului capra.

Flăcăii aleg un tânăr pe  care îl acoperă cu un macat  până la gleznă, îi pun o ţacă sau un cioc lung de barză şi coarne pe cap.

 

Brezaia

 

Dă-mi-l, maică, dă-mi-l,      

Dă-mi-l, taică, dă-mi-l            

Dă-mi-l, maică, dă-mi-l,

Mulţi voinici să vază, 

Pahar să-mi ridice       

Şi pe cal să-ncalice    

Dă-mi-l, maică , dă-mi-l,

Tăicuţu’ l-ar da şi maica nu vrea

Că e mititel şi nu-i bun de domn

La masă să-mi şază,

Dă-mi-l, taică, dă-mi-l,

Că-i lesne-a domni,

Ţări a stăpâni.

                (com. Mânzăleşti,  Valerică Beşliu)

 

 

În zona  Râmnicu -Sărat şi alte părţi buzoiene., Brezaia are cap de animal sau de pasăre (vulpe, capră, barză), iar pe corp are o scoarţă vărgată.     

Brezaia clănţăneşte tactul jocului din fălci, întocmai ca ciocul berzei, sare în patru labe şi din când în când mai clănţăneşte înaintea stăpânului.

Ieşi, Brezaie, din odaie

Să-ţi dau paie

Brezăiţa moşului

Pe valea cocoşului

Nu te da  nu te lăsa.

271131399_4239527289480153_6016680695276421848_n.jpg

Care alegorice

Alaiuri sătești