1.Monahii Dobrogei de la Niculitel la Murfatlar

Pamant latin si crestin, spatiul romanesc a reprezentat in istoria europeana locul de convergenta al unor culturi, mentalitati si sensibilitati mult deosebite intre ele, unde greci, romani, germanici, bizantini, turanici si slavi, se intalneau cu oamenii locului, daco-romani, romanici si mai apoi romani. Aici, crestinismul, in formele sale latine si populare, adoptand de timpuriu termeni precum “basilica”, devenit “biserica” sau “dominus deus” devenit “Dumnezeu”, s-a insinuat la nivel popular in mai multe etape:

una apostolica, despre care pana acum nu avem nici o marturie palpabila alta decat aceea neo-testamentara, vorbind despre misiunea apostolului Andrei in aceste parti de lume;

alta, mult mai sigura care ne vorbeste despre martirajul unor crestini, catre anul 300, in cetatile dintre Dunare si mare, in timpul unui dioclitian.

Aici, in Dobrogea, vatra geologica si istorica a romanilor, se vor fi consumat acum mai putin de 2000 de ani, evenimente tinand de convertirea paganilor la religia cea noua a lui Hristos, date precise si spectaculoase incepand sa avem abia din secolul al 4-lea.

Este sigur ca in acea epoca monahi (cuvantul grec monachos semnificand crestinii piosi si izolati, retrasi departe de lume) s-au aflat in nordul dobrogean, slujind in bazilici si pazind ramasitele pamantesti ale primilor martiri crestini despre care avem marturii monumentale. Asa s-a intamplat in nordul Dobrogei, nu departe de vechiul Noviodunum (Isaccea) la Niculitel. Aici a fost scoasa la iveala o cripta cu cupola de caramida, apartinand unei bazilici disparute, databile in jurul anului 400. Interesul major al descoperirii rezida in faptul ca in cripta au fost gasite scheletele a 4 martiri ale caror nume Zotikos, Attilos, Kamasis si Filippos-erau incizate pe tencuiala peretilor, cu caractere grecesti, insotite de monograme si simboluri crestine. Se pare ca este vorba de misionari-martiri-care, veniti din Asia Mica, au trecut intr-a 2-a jumatate a secolului al 4-lea, dincolo de Dunare, in actuala Muntenie, ocupata atunci de goti, pierind in timpul unor persecutii ale regilor germanici prin anii 369-372, atunci cand era inecat in apa Buzaului si un alt martir vestit, Sfantul Sava Gotul.

Peisajul Cultural al Dobrogei crestine este punctat acum de nenumaratele bazilici ale sec.IV, V si VI, incepand cu metropola ecleziastica a provinciei, Tomisul, continuand cu Trapaeum Traiani (Adamclisi), cu cetatea Calatis (Mangalia), unde arhitectura si sculptura sufera speciale influente orientale din Siria, cu Histria si cu alte centre dunarene de mai mica importanta.

Era pregatit astfel peisajul crestin de la sfarsitul mileniului I, din jurul anului 1000, care reprezinta pe acest pamant romanesc un timp al infloririi spirituale, cand Bizantul dinastiei Macedonenilor revenea in Dobrogea, ridicand cetati la Pacuiul lui Soare sau Capidava, inaltand biserici la Niculitel sau Garvan, trimitand episcopi si calugari amintiti si in cronicile grecesti ale timpului.

Unul dintre cele mai curioase si mai complexe ansambluri monumentale din aceasta epoca medio-bizantina, se poate deslusi in stanca de creta a asa numitului Deal al Tibisirului, de la Basarab Murfatlar, nu departe de Constanta. Aceste monumente rupestre cu caracter monahal sunt alcatuite din obisnuitele, dar stangaci trasatele incaperi de cult, altar, naos si pronaos, incercare de transpunere in stanca a unor arhitecturi ce vor fi existat aevea in Dobrogea secolului al X-lea. Dar elementul care da cel mai mult, masura caracterului frust, primitiv, stangaci, dar plin de pitoresc al artei de aici este decorul zgariat sau cioplit intovarasit de inscriptii chirilice si glagolitice in limba slava, si a celor runice in vechea germanica, acestea din urma venite din Scandinavia pe mult cercetatul “drum de la varegi la greci” mergand spre Bosfor.

Inscriptii cu referiri onomastice, cruci de Malta, serpi incolaciti cu sau fara cap de fiara, corabia, labirintul, cai si calareti, iata pe scurt o iconografie compozita, barbarizata, folclorizata, ce amesteca sincretic, ecouri bizantine, kieviene, vichinge si greco-romane.

Mozaic artistic si de civilizatie, reflectand spusa textelor bizantine potrivit carora Dobrogea era locuita atunci de “populatii amestecate si de toate limbile”, aceste monumente rupestre locuite de cei care incepeau sa se numeasca acum tocmai “calugari” de la grecescul “kaloi, geroi” adica batranii cei buni, isi gasesc analogii foarte apropiate in contemporanele biserici si manastiri rupestre din sec. 10, 11 si 12, din Crimeea, Kapadocia, Caucaz si Italia de sud, aflate si ele, ca si Dobrogea, la marginile Imperiului Bizantin.

2.Carmuitorii crestini ai romanilor de la “Morisena Urbs” la Curtea de Arges

Pe cand in Dobrogea anului 1000 Bizantul isi lasa pecetea crestina de nesters, in cealalta extremitate a pamantului romanesc, in Banat si in Transilvania, erau mentionate primele nuclee statale. In fruntea lor se aflau “duci”-“duces” in izvoarele latine, aidoma celor din “Occidentul de dupa Carol cel Mare”. Ei si micile lor injghebari politice se confruntau cu un alt stat est european, abia aparutul regat apostolic al ungurilor sedentarizati si crestinati. Intre acesti sefi militari locali, cel putin Gelu, cel de pe Valea Somesului, stim ca era de “sterpe valaha” dupa cum ne spune in “Gesta Hungarorum” faimosul Anonymus; urmasii lui Gelu, erau, nu intamplator legati de acelasi Bizant ale carui ecouri culturale se resimteau pe la 950 in partile ardelene ale Albei-Iulia, unde banuim ca ajungea un ierarh trimis de Constantinopol, un anume calugar Ierotei. Va fi slujit acest episcop de lege rasariteana, in vremea inaintarii calaretilor arpadieni, pagani, spre inima Ardealului, in acea rotonda cu functii de baptister, cum este aceea ale carei temelii au fost descoperite sub actuala catedrala romanica de la Alba-Iulia? Este o intrebare la care raspunsul este departe de a fi limpede. Ceea ce stim sigur este ca odata cu instapanirea aici a regatului lui Ladislau I, la sfarsitul secolului 11, se consolideaza si scaunul episcopal de la Alba-Iulia, a carui biserica a fost ridicata catre 1100.

Din acea bazilica asemanatoare, probabil, unor lacasuri benedictine, nu au ramas decat unele urme arheologice, pana la noi pastrandu-se succesoarea sa, bazilica romanica ridicata cu hramul Sfantul Mihail, dupa invazia tatara din 1241, monument ce-si gaseste logii in toata Europa Centrala de la Estergom pana la Viena si Worms.

Si celelalte zidiri romanice din Ardealul secolului al 13-lea datorate colonistilor sasi veniti din partile Flandrei si Luxenburgului, deja crestini de cateva secole, vor relua formule stilistice ale tinuturilor Rinului, Austriei, Moraviei si Ungariei, asadar ale unui spatiu de care colonistii germani vor ramane strans legati.

La Cisnadioara si in intreaga zona a Sibiului, in partile Brasovului, la Sebes si mai spre nord, la Herina, nu departe de Bistrita, structura bazilicii romanice se va raspandi mai ales in lumea rurala si incipient urbana a colonistilor germani.

In acest timp, lumea cneziala romaneasca, mai ales cea din Hateg, continuatoare a nucleelor statale din “micile tari” premedievale ale Banatului si Transilvaniei, va adopta elemente romanico-gotice in bisericile simple, cu o singura nava, dominata de silueta verticala a unui turn clopotnita la Sintamarie Orlea si la Strei, sau in acel monument atat de singular in strania sa frumusete, care este Densusul, cu un plan central oriental, invelitoare de piatra si material de constructii provenind din spolii antice, altare votive, social si politic si doar cateva decenii separa aceste ctitorii cneziale transilvane, de momentul intemeierii, dincolo de munti, a voievodatului Tarii Romanesti, independent de regii Ungariei angevine in timpul domniei lui Basarab I si al ridicarii bisericii bizantine in “cruce greaca inscrisa” de la Curtea de Arges, simbol al nasterii mitropoliei muntene la 1359, sub semnul Constantinopolului si ca o continuatoare a mitropoliei dobrogene de la Vicina.

Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Arges intruchipeaza inceputurile istorice ale romanilor, inceputa fiind probabil catre 1350, incheiata si decorata cu fresce in timpul a doi basarabi, Nicolae Alexandru si Vladislav I.

Monumentul ofera pana astazi gravitatea reculeasa a unuia dintre lacasurile cele mai indepartate geografic, dar si cele mai apropiate spiritual de atmosfera bizantului paleologilor in cel de-al 14-lea veac.

De dimensiuni impunatoare, chiar judecata in cadrul mai larg al analogiilor din Serbia, Bulgaria sau din spatiul grecesc, biserica de la Arges a fost decorata cu fresce ce constituie primul mare ansamblu de pictura murala din Evul Mediu Romanesc, cu cele peste 300 de scene ce o compun, compozitii ample in care naratiunea domina, precum si un cromatism luminos si bogat, intr-o gama generoasa ce merge de la albastru si verde inchis, la galben, rosu si portocaliu.

In succesiunea calmelor arhitecturi de la Arges, se afla cateva decenii mai tarziu, biserica manastirii Cozia, avand planul trilobat consacrat deja in Balcani. Ctitoria lui Mircea cel Batran a fost zidita si ornata sculptura decorativa si cu fresce intre anii 1387 si 1391. Acest monument constituie un prototip pentru intreaga arhitectura monahala medievala, fiind o realizare plastica remarcabila cu analogii pe valea Moravei sarbesti.

Spre Balcani, trimit motivele decorative sapate in piatra ancadramentelor de la ferestre, impletituri, palmete, balauri, pasari afrontate si chiar acvila bicefala asociata unui titlu efemer arborat de Mircea ca stapanitor al Dobrogei, cel de “despot”, si tot in lumea balcanica vom gasi analogii pentru pictura din pronaosul de la Cozia, de o spiritualitate ascetica, cu imagini hieratice si severe de sfinti pustnici, cu figuri prelungi, ce insotesc scene din “Sinaxar” evocand vieti de sfinti martiri, “sinuave ecumenice” sau “imnul acatist” patruns de o atmosfera mistica tinand de curentul isihast ce propavaduia in Bizantul si Balcanii secolului 14, iesirea din lume, saracia si extazul.

3.Aceste porti ale crestinatatii

In secolul al 15-lea Transilvania, Muntenia si Moldova traiesc momentul in care voievozii romani se inscriu, prin actiunile lor antiotomane in marele fenomen european, al asa-numitelor “cruciade tarzii”.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei si regent al Ungariei este cel mai important conducator cruciat dinaintea caderii Bizantului sub turci la1453. Imaginea sa este pastrata in sarcofagul din Catedrala de la Alba-Iulia, pus inainte de 1490 de catre fiul si urmasul sau, mult celebrul ”Mathias rex”, seniorul transilvan de origina romana ajuns in scaunul regal de la Buda, sub numele de Matei Corvin.

Tot in Transilvania, la sfarsitul secolului al 15-lea si la inceputul celui urmator, reflexul infruntarii cu turcii se va manifesta in aparitia acelui fenomen foarte specific care este inaltarea, de catre sasi, a unor biserici fortificate, aflate in incinte ovale, circulare sau poligonale, in tinutul Brasovului, la Cristian, Codlea, Harman si Prejmer, in cel al Sibiului, la Seica Mare, Cisnadie sau Buzd, in fine in cazul cel mai elocvent, cel al Biertanului.

Contemporane cu momentul cruciat sunt si monumentele din orasele ardelene, cum ar fi Sf.Maria din Sibiu: cu monumentala sa rastignire, zugravita la 1445 de un anume Johanes de Rosenan, evocand parca o atmosfera de spectacol medieval, bazilica din Sebes, cu statui la exterior si interior, Sf.Mihail din Cluj, Biserica Neagra din Brasov cu faimoasa “poarta de aur”, biserica “din Deal” de la Sighisoara, cu picturi din anii 80 ai secolului 15 datorata unor zugravi cu spirit innoitor, in fine biserica Sf.Margareta, din Medias, cu picturi murale mai vechi, datate 1420, unde gasim, ca o inovatie iconografica, un “arbore a lui Ieseu” care dupa un secol si jumatate va fi regasit pe fatadele bisericilor moldovenesti.

In invecinata Tara Romaneasca a unor domni cruciati contemporani ai lui Iancu de Hunedoara-un Vlad Dracul sau un Vlad Tepes-urmele de arta crestina sunt firave dar semnificative pentru o vreme de nestatornicie si infruntari militare; nu mai putin, ele sunt profund semnificative precum acele usi de lemn ale unui paraclis disparut de la Snagov, cioplite in chiar anul caderii Constantinopolului, capodopera a sculpturii in lemn din intreaga arie bizantina, cu siluete de sfinti, vesminte si miscari de o armonioasa clasicitate.

Sigur este ca anul 1453 a marcat in intreaga Europa inceputul ideologiei cruciadei antiotomane care nu mai statea acum sub semnul bisericii, ci al unor seniori bogati si puternici precum in Occident marii duci din Burgundia, seniorii italieni nu mai putin.

Ecoul acestei atmosfere se va regasi si pe un alt pamant mostenitor al latinitatii, cel mai apropiat si mai expus pericolului semilunei: este vorba de cea de-a treia tara din spatiul romanesc, Moldova lui Stefan cel Mare, care oprise pentru o clipa inaintarea otomana prin stralucita victorie din 1475 de langa Vaslui.

Voievodul de la Suceava a incercat zadarnic sa coalizeze impotriva lui Mohamed al 2-lea, cuceritorul Bizantului, intreaga crestinatate occidentala. In 1487 domnul Moldovei era silit sa incheie cu turcii o pace ce respecta independenta tarii sale, dar care nu-i indeparta din minte ideea cruciata. Faptul este demonstrat limpede de ridicarea langa Suceava, la Patrauti, in chiar acel an a micii biserici de admirabile proportii ce poarta, nu intamplator, hramul extrem de rar al Sfintei Cruci, si in al carei pronaus a fost zugravita pe toata latimea unui zid, eleganta scena, foarte graitoare prin continut, a unei procesiuni de personaje sacre intovarasind pe Constantin cel Mare. Aceasta evocare a povestirii unui autor crestin din antichitate, a momentului cand imparatul a vazut pe cer crucea sub al carei semn a invins, intregeste perfect hramul cruciat si atmosfera cruciata a principelui care indata dupa victoria de la Podul Inalt numea Moldova Sa, intr-o scrisoare catre puterile europene “aceasta poarta a crestinatatii”.

4.Atletul lui Hristos si Moldova rareşiana

Intre 1457 si 1504 Stefan cel Mare, domnul Moldovei, a ilustrat la superlativ ceea ce Nicolae Iorga a denumit sintetic si inspirat “bizantul dupa bizant”. El a fost, in metaforica exprimare a Papei Sixt al IV-lea “Atletul lui Hristos”.

Broderiile epocii sale precum acel superb acoperamant de mormant din 1477 de la Putna pus pe lespedea funerara a celei de-a 2-a sotii a printului, bizantina Maria din Mangopul Crimeei; picturile murale sau cele de manuscris cu portretele stefaniene precum cel din 1488 din naosul Voronetului, unde Stefan poarta coroana deschisa a suveranitatii sau cel mai vechi din 1473 din tetraevangheliarul scris de ieromonahul Nicodim pentru manastirea Humorului, unde Stefan cel Mare, ca un nou bazileu poarta, dupa moda seniorilor italieni ai timpului, o mantie de brocart ornata cu flori de aur; cetatile sale de Suceava si Neamt respirand sobrietatea monumentala a arhitecturii militare gotice, integrate intr-un sistem defensiv ce mergea de la Hotin la Cetatea Alba si la Chilia; dar mai ales lacasurile religioase ce impletesc monumentalul cu pitorescul, piatra cioplita a Apusului cu smaltul oriental al caramizilor si al discurilor, sugestiile de gotic tarziu cu pictura de traditie bizantina, ecourile Ardealului, cu sugestii ale artei mediteraneene, la biserica Sf. Nicolae din Balinesti a logofatului Tautu in 1494, la biserica voevodala a Sf.Ioan din Piatra in 1497 si tot atunci la biserica domneasca a Inaltarii de la Manastirea Neamt, sunt toate expresia unei sinteze care a pregatit din plin eleganta, gratia,somptuozitatea artei din vremea bastardului marelui Stefan, principele Petru Rares.

Personaj inca medieval, dar cu licariri de ideologie si teluri moderne, Petru Rares, a ilustrat in Moldova, inceputul unei mutatii spirituale spre o tranzitie de aproape un veac, de la medieval la modern.

Este epoca in care triumfa naratia, care in literatura cronicarilor depaseste canonul sec al analisticii medievale, in textele monastice ale unor Macarie, Eftimie si Azarie si care in materie de arta plastica, dupa 1530, depaseste spatiul restans al lacaselor, izbucnind pe zidurile exterioare, inchipuind intalnirea sacrului cu profanul-spre al cita pe Mircea Eliade-si cea a culturii cu natura.

Aceasta pictura exterioara acopera monumente ridicate anterior epocii raresiene, in vremea domniei lui Petru Voda si imediat dupa aceasta. Intre ele se afla Humorul marelui logofat Toader Bubuiog, ridicat si zugravit in 1530-1535; Moldovita lui Rares, zidita si pictata tot in anii 30 ai secolului 16; mai vechea biserica de la Arbure a marelui portar al Sucevei inaltata in 1502 dar zugravita abia in 1541 de mesterul Dragos Coman din Iasi; venerabila biserica stefaniana a Manastirii Voronet, datand din 1488 dar pictata la exterior in 1547. Toate aceste lacasuri formeaza miraculoasa salba de monumente moldovenesti ce au primit pe fatada stralucirea frescei care preschimba stralucirea sobra, clasica, concentrata a picturii din vremea lui Stefan cel Mare; intr-un spectacol luxuriant cu sute de figuri, intr-o explozie narativa unde sunt tratate simfonic mari compozitii fulgerate de alb, de ocru si de aur pe fonduri albastre: “ierarhia ingereasca” sau “Cinul”, “Arborele lui Ieseu”, “Imnul Acatist”, “Judecata de Apoi”-monumentala in versiunea sa cea mai celebra, aceea de la Voronet-metafora a sfarsitului lumii, cu registre simetric concepute in spiritul antitetic al timpului, opunand, prin alaturare, drumul Raiului si cel al Iadului.

5.Secolul “noului Basarab” valah si Reforma transilvana

Dupa marele efort cruciat marcat in primul rand in Moldova lui Stefan cel Mare, se poate vorbi de o stabilizare relativa, pentru trei secole, a raporturilor otomane. Din acest punct de vedere un moment de mare interes al istoriei civilizatiilor romanilor il reprezinta primele doua decenii ale secolului 16. Este vremea carmuirii in Targovistea ce luase locul Curtii de Arges a unor Radu cel Mare si Neagoe Basarab, voievozi ctitori in timpul carora Imperiul turcesc ajuns la Dunare reprezinta marea putere a balcanilor sub carmuirea sultanilor cuceritori, ce-i inlocuisera pe bazileii bizantini, de la Mahomed al 2- lea la Baiazid al 2-lea, de la Selim I la marele Soliman Magnificul.

Contactul direct cu poarta al domnilor romani ce sunt in relatii cu pasale balcanice si cu Stambulul a transformat Imperiul Islamic intr-un reper de civilizatie si a facut posibila aparitia, la doua momente de exceptie intre 1500 si 1520-este vorba de biserica Manastirii Dealu a “vechiului Basarab”, Radu, fiul lui Vlad Calugarul si biserica Manastirii Argesului a “noului Basarab” Neagoe, mai mult ca sigur bastard voievodal al unui Tepelus-a unor elemente morfologice otomane regasite in moscheea stambuliota a lui Baiazid al-II-lea, primul lacas al stilului clasic turcesc ridicata in 1501 de cel dintai mare arhitect otoman Hayredin.

Piatra de talie fatuita si profilata-neobisnuita la bisericile romanesti, dar curenta in arhitectura turceasca, arcaturi oarbe, brauri cizelate in piatra, panouri cu impletituri geometrizate la bazele turlelor, dar mai ales folosirea la portal a marmurei bicrome, alba si rosie, face din biserica de la Dealu o replica crestina a moscheii islamice a lui Hayredin cu care este strictissim contemporana.

In 1517 terminarea bisericii de la Arges, cea a lui Manole, mesterul din balada populara-era intruchiparea in piatra si marmura a gandirii dinastice a lui Neagoe Basarab. Acesta a dorit sa faca din pronaosul monumentului argesan un autentic mausoleu pentru noua dinastie ce trebuia sa proclame o legitimitate domneasca care sa oculteze incertitudinea ce plama in legatura cu nasterea basarabeasca a intemeietorului noii dinasti.

Monumentul de la Arges, conceput in parametri noutatii absolute, ai fastului stalucitor si policrom nu putea fi, in spiritul timpului decat de inspiratie orientala. Mai incarcata decat Dealu, mai complicata “noua Sfanta Sofia” cum era ea numita hiperbolic in mediile levantine, biserica avea iarasi portal de marmura bicroma, panouri cu impletituri, flori de crin taiate in relief plat, alveole, stalactite, in fine, turle torsate pe pronaos amintind de minarete din Adrianopol si un aghiasmatar ce reproduce pana in detalii o fantana de ablutiune islamica. Aceasta coexistenta a traditiei islamice si a celor crestine locale, era o mare noutate culturala a epocii in care Neagoe proclama o autentica idee dinastica prin arhitectura Argesului si prin textul “Invataturilor catre fiul sau Teodosie” si a patronajului asupra ortodoxiei balcanice, in primul rand a celei de la muntele Athos.

Cateva decenii mai tarziu, catre 1550, un nou fenomen aparea si dincolo de munti, in Ardeal. Reforma, uriasa rasturnare de mentalitati contemporane cu Renasterea, in spatiile Europei de apus si de mijloc, triumfa oficial si in mediile sasesti ale Transilvaniei. Pentru civilizatia ardeleana din epoca Reformei modelul confesional, erau curentele protestante moderate din Elvetia, iar cel educational era Nurnberg. Aceeasi civilizatie primea dublul chip al culturii urbane legate de orasele Europei germanice si al culturii princiale legate de Italia, ecouri ale acestor raporturi resimtindu-se din viata bisericii si a scolii pana la sfera tiparului, a literaturii si a artei. Luterani sasi, calvini si unitarieni maghiari, catolici secui si ortodoxi romani convietuiau intr-o Transilvanie ramasa autonoma- dupa prabusirea Regatului Ungar in 1526.

In mediul umanist al Ardealului, in orasele sasesti sau in capitala princiara Alba Iulia, gustul pentru antichitatea romana, pentru stiinta dar si pentru ocultism, pentru literatura greceasca si latina, casele patriciene ale Sibiului si Brasovului, castelele din zona Muresului, statuile, gravurile, cartile tiparite aici marturisesc o emulatie, care este in acelasi timp, a Renasterii si a Reformei.

6.Barocul ortodox al romanilor

Acest termen introdus recent in literatura de specialitate, defineste arhitectura Moldovei in epoca sa de mare fast monarhic, marcat de domnia lui Vasile Lupu din prima jumatate a secolului al 17-lea. Momentul acesta a fost prefatat de o salba de monumente memorabile de felul bisericii manastirii DRAGOMIRNA, ctitoria episcopului si mitropolitului Anastasie Crinca, aflat nu departe de Suceava.

Inaltata dupa 1602 si terminata inainte de 1609-1610, biserica aceasta atat de stranie in elansarea sa atat de eleganta, este puternic marcata de un spirit manierist si este datorata probabil, legaturilor pe care ctitorul si apropiatii sai, boierii Stroici, le intretineau cu invecinata Polonie nobiliara.

Manierist este in primul rand, contrastul dintre nuditatea fatadelor si bogata decoratie sculptata de la turla, unde motivele geometrice si vegetale geometrizate sunt cioplite intr-o reprezentare plata, ca si broderiile din epoca, dupa cum manierist este si contrastul dintre simplitatea primelor doua incaperi, pridvorul si pronaosul si incarcarea policroma a naosului si altarului unde au fost asternute in pictura, aceleasi cotonalitati calde de rosu, de galben portocaliu si de aur, care se vor regasi in manuscrisele copiate si ilustrate in scriptoriul manastirii, insufletit de acelasi Crinca. Manierista, in sfarsit, este piesa de broderie reprezentata de acoperamantul de mormant din 1606 de la Sucevita al boierului moldovean devenit domn, descins prin mama, din Musatini si strabunic al unor importante nume ale aristocratiei si regalitatilor Apusului, anume Ieremia Movila.

Infatisat parca viu, cu mantie de brocart, cu arme si podoabe stralucitoare, portretul voievodului este foarte apropiat de portrete poloneze ale Renasterii si ale asa numitului “sarmatism” nobiliar din Regatul de la miazanoapte.

Daca de la manierism la baroc nu a fost decat un singur pas in arta apuseana, un singur pas a fost facut si de la manierismul “sui generis” al Moldovei anilor 1600 la barocul moldovenesc ce nu era decat o specie a “barocului ortodox postbizantin”, impletind decoratia Balcanilor si aceea a Islamului.

Era un baroc evident, catre 1640, in alte portrete brodate, cele inchipuind pe membri familiei lui Vasile Lupu, munificentul principe de neam obscur balcanic, omul “cu hire imparateasca” dupa spusa lui Miron Costin. Detaliile de metal pretios care supraincarca, in relief, catifeaua visinie a portretelor brodate, ne apar ca o replica a fatadelor bisericii Trei Ierarhi din Iasi, acolo unde ele au fost candva asezate pe mormintele membrilor familiei, acest ambitios patron al ortodoxiei cu prenume imperial. Fastuosul vesmant sculptat in piatra al acestei biserici de manastire din capitala Moldovei, ilustreaza la superlativ amintitul baroc ortodox. Cioplirea pietrei de talie constituie aici o noutate estetica sporita de un exotism fara precedent vadit, de lacasul terminat in 1639. Luxul exorbitant al acestei ctitorii i-a uimit pe toti calatorii veniti din orient si occident care au descris materialitatea somptuoasa a pietrei candva aurite, a fatadelor cizelate cu o rigoare proprie ornamenticii islamice. Avem aici cercuri intretaiate, linii frante si impletituri, acolade, scuturi si fructe ale repertoriului turco persan si flori geometrizate devenite “discurile de soare” despre care vorbise calatorul turc Evlia Celebi. Sunt motive care, taiate in piatra dau totusi senzatia, unui ornament popular sapat in lemn, atunci cand acelasi motiv nu devine rozeta sau “elicea” folclorului plastic romanesc.

Dar Moldova innoirilor de civilizatie din secolul 17, cea a “Pravilei” de la 1646, cea a unei traduceri din Herodot gasita nu departe de Botosani, la Manastirea Cosula, cea a ieruditului Nicolae Milescu si a cronicarilor crescuti la iezuiti, din neamul Costinestilor, Miron si Nicolae, cea a cultivatului mitropolit de Kiev, cel care a fost moldoveanul Petru Movila; Moldova teologiei savante a lui Varlaam mitropolitul, si cea a versurilor de o surprinzatoare modernitate, pe tema baroca a mortii, ale Mitropolitului Dosoftei; Moldova curiozitatii enciclopedice a unui print carturar precum Dimitrie Cantemir, a fost si cea a unui edificiu de cult, de o sobra frumusete, a bisericii manastirii Golia din Iasi, ctitoria din 1650-1653 a aceluiasi Vasile Voda Lupu.

In intregime placat cu piatra de talie-amanunt ce i-a impresionat, ca si la Trei Ierarhi, pe calatorii timpului, monumentul ilustreaza un anume timp al culturii noastre aulice, tot mai aplecate spre occident.

Golia, este semnul cel mai vizibil al impamantenirii la noi a unei arhitecturi de expresie apuseana, amintind de barocul clasicizant al Romei papilor, filtrat prin Polonia vecina si recunoscut in arhitravele, ovele, denticulii, frontoanele triunghiulare si pilastri cu capiteluri corintice.

7. Martirul “print al aurului”

Pentru doua decenii si jumatate, inainte si dupa 1700, in scaunul Tarii Romanesti a stat un domn al carui nume- este un caz unic in istoria noastra-a desemnat un stil.

Carmuirea lui Constantin Brancoveanu, fiul Stancai Cantacuzino-prin care descindea din neamul imperial al Cantacuzinilor, era si fiul lui Papa din Brancoveni, prin care cobora direct din Matei Basarab. El a insemnat, in planul spiritului, o autentica sinteza de cultura, unde mostenirea medievala, ca si recursul la Orientul postbizantin, erau puse in valoare de o superioara intelegere a nevoii de dialog cu Occidentul, fie prin Venetia sau Padova, fie cu Europa germanica, prin Transilvania.

Probabil ca niciunde atmosfera acelor timpuri nu este resimtita mai invaluitor ca in “Hurezii ot Valcea”, principala ctitorie a voievodului ce trebuia sa devina necropola lui si a numeroasei sale descendente daca nu intervenea tragicul sfarsit din miezul lui august 1714 de la Stambul.

Hurezii au constituit, in 1690-1691, la chiar inceputurile domniei lui Constantin Voda, dincolo de exemplaritatea sa pentru estetica brancoveneasca, o paradigma a mentalitatii acelor timpuri adanc ancorate in istoria locului, asa cum o deslusim la tot pasul in cronica unui Radu Greceanu, in marturia unor carturari si ierarhi de la curtea princiala din Bucuresti.

In pronaosul Hurezilor se afla o vasta galerie de portrete, zugravita in 1694 de grecul Constantinos si de grupul sau de artisti romani, zugravii Ioan, Andrei, Stan, Neagoe si Ioachim; in aceasta galerie, primul lucru ce se poate constata este preocuparea pentru model, aidoma celei din arta literara a contemporanului Neculce din Moldova. Alaturi de membri familiei domnesti reprezentati pe peretele rasaritean intr-o aura de fast apar aici pe peretele apusean portretele strabunilor din neamul brancovenesc ca si ale rudelor cantacuzinesti din familia postelnicului, bunicul matern al printului, rude infatisate in aceeasi vreme de un alt pictor, Parvu Mutu in ctitoriile prahovene de la Magureni si Filipestii de Padure. Intre membri acestei familii il recunoastem pe cunoscutul mare stolnic Constantin Cantacuzino, fratele mamei sale, invatatul dregator ce-si facuse studiile la universitatea padovana, care scrisese despre istoria poporului sau si care facuse istorie el insusi in vremea nepotului sau domnesc Constantin Brancoveanu si in aceea a propriului sau fiu, Stefan, alaturi de care pierea ucis de turci in 1716.

Alaturi de acesti stramosi zugraviti apar si strabuni fictivi, cum va fi fost basarabul Laiota din secolul 15, sau altii, cum a fost Neagoe in veacul 16, in ceea ce se voia a fi un manifest ostentativ transpus artistic, al legii trinitatii si continuitatii dinastice la crestinii romani.

Brancoveanu, ultimul mare ctitor al acestora si protector al crestinilor din Levant, era un continuator al lui Stefan cel Mare, al lui Vasile Lupu, al unchiului sau matern Serban Voda Cantacuzino, intr-u patronarea Muntelui Athos, in ajutorarea celor de aceeasi credinta din Liovul Poloniei pana in Bulgaria la Arbanasi, la Alep in Siria si in Caucazul de unde se trimiteau tiparnite si carti.

Pentru foarte multi stilul brancovenesc se identifica cu palatul unde venea mitropolitul Antim Ivireanu, de la Mogosoaia, cel mai cunoscut exemplar romanesc al fenomenului rezidential de la inceputul secolului 18, asimilat unuia mai larg, european, cultivand resedintele secund la Potsdam, Caserta sau Peterhof. Inconjurate de paduri, ape si gradini, conacele brancovenesti-Potlogii Obilestii, Brancovenii, Sambata ardeleana dar mai ales Mogosoaia-erau semne ale unei certe modernizari, ale unui spirit nou, sarbatoresc, deveneau reale scenografii asezate intr-o simetrie care ia acum locul dispozitiilor relativ intimplatoare din complexele monastice medievale. Foisoarele patrate, logii dreptunghiulare ca avanposturi ale spatiului locuit catre natura perceputa acum cu alti ochi, scari exterioare amintind de arhitectura bizantino-otomana, ritmeaza fatadele caselor brancovenesti care, chiar daca mosteneau structural tipul de casa boiereasca din timpul lui Matei Basarab si a Cantacuzinilor, constituia, nu mai putin, una dintre marile noutati ale epocii de la 1700, anume fenomenul rezidential.

Resedinta de la Mogosoaia este la noi, primul edificiu aulic desemnat cu termenul palat, in pisania din 20 septembrie 1702. El are simetric si eleganta, in foisorul de la rasarit, in loggia de la apus, cu ale sale coloane neocorintice, cu fusuri rasucite, cu balustrada ajurata primind decor vegetal, cu stema munteana, cu delfini si cu motivul vasului cu flori. Erau in acest decor, indepartate ecouri de Venetie, dar mai ales imprumuturi din arta pietrarilor ardeleni ai “Renasterii inflorate” ca si podoabe in stuc si picturi decorative, ca la foisor, amintind de cele ale unor moschei ale timpului.

Asemenea resedinte brancovenesti prelungeau pe cele Cantacuzinesti, aliniind civilizatia romaneasca celei din intreaga Europa a clasicismului si a barocului.

8. Boieri, tarani si mestesugari intre ortodoxie si occident

Inceputa in preajma unor bazilici dobrogene ale primului crestinism, incursiunea noastra se incheie in spatiul unor biserici bucurestene, oltene si maramurese.

Acum aproape 200 de ani, un anume Ioan Dobrescu, cojocar dar si dascal la biserica Batistei di Bucuresti scria o savuroasa cronica care privea mahalaua si urbea sa, dar unde-si gaseau locul si domni fanarioti, tari rusi, mitropoliti valahi, ba chiar si Napoleon Bonaparte. Textul acestui cronicar mestesugar prefateaza parca personalele mahalagesti ale lui Caragiale, atunci cand, de pilda ne evoca nunta sa cu o fata de salvaragiu, reperele evenimentului fiind ocupatia tarista a Munteniei si, mai ales, “duminica lasatului secului de branza....”. Era aici, totusi, naivul sentiment popular al mandriei celui ce se distinge prin ceva; era acelasi cu al artistului taran care va ajunge tot acum sa-si inregistreze satisfactia de a fi creat un lucru iesit din comun, precum acel plugar sau taietor care, intr-un manuscris ardelenesc de dupa 1790, nota sub desenul in penita al unei initiale cu motive zoomorfe: “eu Niculae......am facut aceasta putintica minune, fiind ostenit de barda”. Asemenea artisti tarani, vor fi fost si cei care au pictat pronaosul bisericii de la Ursani din Valcea, acolo unde apar numeroase chipuri zugravite ale unor sateni, ca altadata voievozii si boierii la Hurezi.

Ei sunt cei care au luat locul mai marilor acestei lumi si ne indica o prefacere adanca de mentalitati, la primele inceputuri ale unui veac in care s-au nascut si au murit, Balcescu, Eminescu si Creanga. Pentru ca acest lacas cu valoare de simbol a fost construit in anul 1800 chiar de catre vataful de plai Ioan Popescu zis Ursanul si a fost pictat 6 ani mai tarziu de catre mesterul Dinu din Gorj.

Acelasi vataf de plai ctitorise, in aceiasi ani, si in vecinatatea Ursanilor, ca un autentic Mecena popular, biserica din Targu Horezu, unde registrul superior pastreaza imagini de filozofi si sibile concepute cu un veac inainte pentru un decor de biserica bucuresteana, a unui mitropolit, trecand apoi la o alta biserica, râmniceana, a unui episcop, pentru a se raspandi mai apoi si ca un element de traditie carturareasca clasica si ca unul de iconografie a nadejdii in ziua de maine, in intreaga Muntenie si peste tot in Oltenia.

Fenomenul, tinand de un gust popular accentuat pentru personificari si alegorie, ca si de unele realitati ce lasau loc, intre atatea razboaie si molime, sperantei de “reinviere” a Tarii Romanesti aflate in cel mai teribil moment al opresiunii otomane, este specific ultimului sfert al secolului 18 si primelor decenii dupa 1800.

Ca si iconografia bisericutelor ridicate de tarani si mestesugari in sate si orase, decorul cartilor de cult, dar si al cartilor “de desfatare era imbibat de fantezie si de o mare sete de poveste. Spontaneitatea, impersonalitatea si stereotipia efigiilor-intr-un veac pentru care constatam absenta portretizarii din texte-geometriile calme si incredibil de abstracte venite dintr-un strafund popular si medieval greu de departajat, acestea sunt elementele artistice din veacul 18 ramase cele mai apropiate ochiului modern. Iubitoare de carti populare-“Varlaam si Ioasaf” sau “Floarea darurilor”-de alegoriile “Esopiei” de simbolistica zoomorfa a “Fiziologului”, lumea aceasta extrem de diversa a mazililor, postelnicilor, capitanilor, cupetilor, popilor, armaseilor, ceausilor, este o lume ce iubeste imaginea exotica, povestea despre tarimuri si vremuri indepartate, o lume rasfranta in ultimile manuscrise cu miniaturi ale artei noastre vechi.

In 1787, la Bucuresti, logofatul Petrache, ilustra un asemenea manuscris, cel al cunoscutei carti populare “Erotocritul”.

Era narata si ilustrata o dragoste fabuloasa intre personaje de basm ce poarta costumele veacului si se misca intr-un univers semioriental si semioccidental.

Trei ani mai tarziu, in 1790, in cealalta capitala romaneasca, la Iasi, a fost copiat si desenat de catre Nastase Negrule, manuscrisul “Alixândriei”, romanul cavaleresc medieval devenit cartea de capatai a folclorului european, ca un succes fulgerator in mediile targovetilor si taranilor romani.

Universul popular al timpului, mai poate fi inca urmarit si in universul arhaic al Maramuresului, in bisericile de pe Vaile Viseului, Izei si Marei. La Cuhrea, de pilda, biserica de lemn primea la 1754, pictat, unul dintre putinele portrete ctitoricesti ale locului-incalcand legea nescrisa a anonimatului obstei-anume al unui oarecare Vasile Samplontain, cu un blazon aidoma celui nobiliar, dar coborat in lumea taraneasca a celor multi.

Alte biserici maramuresene ale taranilor pastreaza, in zugraveala o iconografie ce sintetiza ecourile Contrareformei din Apus si pe cele ale ortodoxiei din Rasarit.

Pictori care semneaza, cu orgoliul mestesugului, sau pe care ii recunosti dupa stil-Alexandru Ponehalski la Ieud, in 1782, sau Toader Hodor, la Barsana, in 1806-aduc in schema conventionala, a unei picturi de factura rustica, gustul pentru imageria vesela si colorata a icoanelor pe sticla infatisand scene cristologice si mariale.

O imagerie plina de miscare si fantezie, care in Maramuresul taranilor romani se racordeaza naiv unei Europe, unde barocul devenea o amintire dupa 1800.