Se implinesc opt decenii de cand o personalitate culturala care mi-a marcat tineretea, acad. George Oprescu, a publicat la „Cultura Nationala" cartea sa clasica „Tarile Romane vazute de artisti francezi". Profesorul de limba franceza de la liceul din Turnu Severin, dublat de inaltul functionar international ce devenise intre timp la Geneva, dar si de colectionarul de arta ce avea sa devina profesorul de la Cluj si Bucuresti, facea o investigatie de mare interes , si fiecare dintre cei ce ne aplecam asupra culturii noastre moderne in raporturile cu Franta, trebuie sa ne spunem datoria carturareasca fata de intemeietorul Institutului de Istoria Artei din Bucuresti.

Pentru a intelege parametrii in care se dezvoltau raporturile artistice romano-franceze si capitolul special al vizitelor artistilor francezi in Tarile Romane, nu trebuie uitate cateva date esentiale. In primul rand, este vorba de interesul artistilor francezi ai epocii romantice - cu Delacroix in frunte - pentru Orientul turcesc, pentru Levantul crestin, in care intra si spatiul romanesc. Pitorescul, stralucirea, exotismul artei din spatiul otoman crease o moda inca inainte de 1800 si nu intamplator primul pictor despre care vom vorbi, Jean Etienne Liotard, era cunoscut in Occident drept „pictorul turc".

Intr-al doilea rand, acesti artisti itineranti faceau dovada unei mari precizii in observatia vizuala, imaginile lasate de unii dintre acestia fiind extrem de pretioase cercetatorului actual al monumentelor bucurestene sau targovistene (cazurile Lancelot si Bouquet). Chiar daca, asa cum observa G. Oprescu, acesti artisti nu sunt nume de prima marime ale artei franceze din secolele al XVIII-lea si al XlX-lea, valoarea lor pentru cultura romaneasca este imensa si ei sunt pietre de hotar in evolutia relatiilor romano-franceze. Indeobste, acesti artisti ne-au lasat desene, schite, acuarele ca parti ale unor albume de calatorie , spre rasaritul exotic si noi trebuie sa intelegem aceste opere ca parte a patrimoniului european de sorginte preromantica si romantica.

Cel care deschide seria, amintitul Liotard, cu desenul sau precis si cu pastelurile sale de mare frumusete este nu numai cel mai valoros intre acesti artisti, dar si cel mai interesant prin datele pe care le avem depre el. A stat zece luni in Iasii domniei lui Constantin Mavrocordat (1742-1743) a realizat imagini de personaje in costum oriental - el insusi s-a portretizat ca atare - dar mai ales, intr-un spirit istorist mostenit din baroc, a pictat se pare, o galerie nepastrata de principi ai tarii („les vodas de Moldavie") ceea ce se pare ca se realizase si in Muntenia vecina, in palatul brancovenesc de la Mogosoaia.

O triada artistica interesanta o reprezinta prin anii 30-40 ai secolului al XIX-lea Charles Doussault, Michel Bouquet si Auguste Raffet. Cel dintai era legat de consulatul francez de la Bucuresti si a colaborat, ca si cel de-al doilea, cu Adolphe Billecocq la publicarea albumului „Moldovalaque". Ii datoram in 1843-1844 imagini memorabile ale unor ulite din Bucuresti, a unei serate la domnul Moldovei cu amestec de costume orientale si apusene, o imagine a Turnului Coltei, azi disparut, sau aceea atat de pitoreasca a copiilor cu steaua, dupa cum acelasi artist care ne-a lasat si imagini dobrogene din Constanta si Cernavoda, apartinand Imperiului Otoman, a desenat si „La hora, danse nationale valaque".

Bretonul Bouquet, colaborator al lui Doussault, este artistul unei maxime corectitudini (in tinerete am putut reconstitui o parte a palatului brancovenesc de la Targoviste intemeindu-ne pe desenele sale). Acest medaliat al Salonului din Paris ajunge pe meleagurile noastre in 1840 si ne lasa imagini de calatorie memorabile: Dunarea la Portile de Fier, imaginea ramasa clasica a Hanului lui Manuc, manastirile Sinaia si Neamt, vederi spre Ceahlau („Tchakleo"), ruinele fortului de la Giurgiu, interesul sau mergand si spre lumea celor multi si sarmani, vadit in „zi de targ la Bucuresti" sau in figurile de mocani.

La fel de precis ca Bouquet si de o calitate plastica remarcabila in productia sa de schite a fost Raffet. Acest artist, dintr-o familie bonapartista, participa la cunoscuta expeditie a printului rus Demidoff, in 1837, prin Rusia, Ungaria si Tarile Romane. Caldura, putin obisnuita a aristocratului rasaritean fata de romani s-a transmis artistului francez, iar foile sale de album contin marturii precise despre realitatile romanesti, de la uniforme ale epocii Regulamentului Organic pana la imaginea bisericii bucurestene a Sf. Gheorghe Nou sau cu chipuri de personaje de la Drencova, de la schela Cladovei, de la Bender (Tighina de astazi). Sacagiii, dorobantii, lautarii din Bucuresti, se perinda in foile albumului sau, Raffet ramanand cea mai „arheologica" marturie pentru realitatile romanesti din prima parte a secolului al XIX-lea. Alaturi de acesti artisti trebuie amintit si elegantul Louis Duprés ce trecuse pe la Curtea germana a unui frate al lui Napoleon I si care ne-a lasat memorabile litografii colorate ale printilor si printeselor din neamul Sutu la 1819, sau mediocrul - dar interesantul prin insemnarile scrise - Hector Béarn care are meritul de a ne fi lasat, fie si imperfecte imagini din mai putin cercetata Dobroge turceasca de la Constanta si Babadag.

In generatia prezenta la noi, dupa mijlocul secolului al XlX-lea, in Epoca Unirii, doua nume de artisti se impun: Théodore Valério si Dieudonne Auguste Lancelot. Cel dintai a fost, ca si Raffet, elevul unui desenator si litograf vestit al Frantei, anume Charlet. Specializat in gravura in metal, si excelent colorist Valério ne-a lasat din calatoriile sale fizionomii si costume de excelenta reprezentare plastica. In 1851-1852 trece prin pusta ungara si prin Banat, ajunge la Arad si Lipova, mai apoi in Transilvania, la Oradea, de unde ne lasa imaginea unui „cioban valah". In 1854-1855 ajunge in Tara Romaneasca reprezentand mai ales femei, cu detalii de costum national si soldati ai epocii.

Lancelot, la randul sau, insoteste in 1860 pe istoricul francez Durrnny in misiunea sa de cercetare a acestei zone fierbinti in epoca Razboiului Crimeii; plin de interes este faptul ca in descrierea tinuturilor romanesti Lancelot este si scriitor si ilustrator, iar contactul sau prelungit cu romanii si mai ales cu cei din clasele de jos face extrem de veridica si de credibila relatarea sa intitulata „De Paris à Bucarest. Causeries geographiques", 1860, publicata in „Le Tour de Monde" si aparut la Paris in 1865.

Avem de la Lancelot imagini esentiale; aspectul exact al bisericii hanului Stavropoleos, felul in care arat manastirea de la Curtea de Arges, inconjurata cu disparutele ziduri de incinta, dar si cum arata un bordei romanesc. Avem imagini dintre cele mai felurite, de la obisnuitele „Cazane" la pitoreasca si disparuta insula Ada-Kaleh, de la noul oras Turnu Severin la aspecte ale vechiului Bucuresti cu multpretuitele - de Lancelot – biserici vechi, superioare constructiilor in stil neogotic germano-austriac din vremea domniilor unor Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbei. Lancelot viziteaza tinuturile argesene si Oltenia, ne lasa imagini de la Hurezi, Tismana si Surpatele (unde mananca cu delicii dulceata locului) iar cand ajunge la Targu Jiu vorbeste cu o localnica de rang mai inalt ce se exprima intr-o foarte buna franceza.

De la Liotard la Lancelot arcul de timp cuprinde artisti de sorginte romantica. Ei pregatesc momentul de mare stralucire al relatiilor artistice franco-romane cu reversul medaliei, dupa 1870; este vorba de capitolul calatoriilor franceze ale artistilor romani ce aveau sa se formeze la Paris, care aveau sa profeseze in vestitul spatiu al Barbizonului sau care vor cerceta coastele Bretaniei. Va fi momentul marilor maestri romani Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu si Stefan Luchian care vor duce catre secolul al XX-lea experienta impresionismului si a simbolismului francez. In special primii doi dintre pictorii amintiti - si care constituie triada de aur a inceputurilor artei moderne romanesti - pot ilustra acel revers al medaliei despre care vorbeam.

Dupa o serie de artisti romantici care ilustreaza calatoriile lor in Orient cu exotice scene de peisaj carpato-dunarean, a fost randul tinerilor Nicolae Grigorescu si loan Andreescu de a surprinde, in anii calatoriilor lor franceze, scene din Hexagon. Trimis pentru studii la Paris in 1861 de catre Mihail Kogalniceanu si incepandu-si ucenicia copiind la Luvru picturi de Gericault si Proud'home, Grigorescu va simti atractia naturii din jurul Parisului si va ajunge in vestitul sat Barbizon, localitate a comunei Chailly en Bierre. Aici avea sa-1 admire si sa fie incurajat de Millet, iar dupa participarea sa, in 1867, cu mult succes la expozitia pictorilor barbizonieni, numele sau va ramane definitiv legat de aceasta scoala innoitoare in pictura europeana, cea a „plein-air”-ismului, cea care aduce natura, peisajul, sub ochii privitorului. Era o scoala admirabila, ilustrata dupa 1848 de artisti diversi ca Theodore Rousseau, Diaz de la Pena, Daubigny si unde, la recomandarea lui Nicolae Grigorescu va ajunge si compatriotul sau mai tanar Andreescu (de altminteri, a ramas memorabila panza unde Nicolae Grogorescu il picteaza pe Andreescu, in 1880, la Barbizon, purtandu-si sevaletul, culorile si umbrela).

Imaginile din Franta vor continua in pictura grigoresciana, fie ca e vorba de „Stanci in padurea Fontainebleau", fie de „Strada la Vitré ", atmosfera specifica unor provincii precum Ile de Francé sau Bretania prinzand viata in bogat cromatica picturala a celui care uitase de mult academismul atelierelor franceze prin care trecuse, ale unor Gleyre si Cornu.

loan Andreescu, maestrul si genialul profesor de desen de la Buzau se afla, in ianuarie 1879, la Paris unde va lucra pana in 1881; este epoca fertila in care, inscris la Academia Libera Julian, rafinatul colorist, iubitor de esente, cauta sa scape de chingile academice ale unor profesori mediocri precum Robert Fleury sau Lefebvre, mergand spre lumea moderna si revolutionara a unor pictori de felul unor Manet si Renoir, cei langa care va expune, chiar in momentul sosirii in Franta, o scena cu continut romanesc, descinsa parca din repertorul iconografic al artistilor francezi dinainte de 1850, dar tratata intr-un spirit nou: e vorba de „Balci in Romania", lucrare admisa la Salonul parizian din Palatul Industriilor de pe Champs Elisées. Era intr-un fel semnul atasamentului pentru natura care se traduce in chiar vara lui 1879, la Barbizon. Pregatit de experienta naturii buzoiene, loan Andreescu va expune, in 1880, la Salonul de la Paris celebra „Padure de fagi" si „Drumul mare" inspirate de noul moment in care se afla. Urmeaza imagini ale Frantei in tot atatea panze care constituie apogeul picturii romanesti din secolul al XlX-lea: „Stancile de la Apremont', „Margine de padure", superba „Iarna la marginea Barbizonului" sau „Strada la Barbizon, vara", in fine capodopera andreesciana si probabil cea a intregii arte picturale romanesti, expusa la Salonul parizian din mai 1881, „Iarna la Barbizon", acel sumum de rafinament coloristic , de alburiu si albastru, considerat a se situa dincolo de impresionism (suntem chiar in anii primelor expozitii impresioniste).

Cei doi corifei ai picturii romanesti deschideau, cu aceste imagini din Franta, calea multor pictori romani din secolul XX atasati culturii franceze, zabovind mai mult sau mai putin in Franta: un Gheorghe Petrascu cu imaginile sale de la Mont Saint Michel sau de la Senlis, un Pallady cu vederile sale din Place Dauphine, un Iser cu „Plaja de la St. Malot” sau un Lucian Grigorescu cu peisajele din Cassis.

Un secol si jumatate de relatii romano-franceze vazute prin intermediul artelor a insemnat, intr-un fel, contactul a doua viziuni, a doua mentalitati. Artistii francezi, in spatiul romanesc de la Liotard la Lancelot, artistii romani in spatiul francez de la Nicolae Grigorescu la celalalt Grigorescu, Lucian, au insemnat experiente romantice si moderne de mare insemnatate. Exista, cert, o mare deosebire intre primii si cei din urma. In timp ce desenatorii, gravorii si pictorii veniti din Franta sunt, in tara lor, nume uitate, pictorii romani ce au cutreierat meleagurile Frantei reprezinta tot ce are mai bun arta romaneasca. La niveiul imaginii descriptive operele celor dintai sunt esentiale pentru istoricul spatiului romanesc care foloseste aceste imagini in scop ilustrativ. La nivelul mai adanc al structurii estetice al imaginii, operele cu subiect francez ale artistilor romani marcheaza autentice evolutii stilistice ale insasi artei romanesti. Oricum, un asemenea capitol ramane un semn de relatie culturala care, in cazul culturii romane este prioritara si de prim plan.