S-a scris candva ca a calatori intre doua puncte indepartate unul de celalalt, reprezinta o virtute a speciilor superioare. S-ar putea adauga ca a calatori spre a invata mai bine lumea care ne inconjoara, spre a compara ceea ce se stia deja cu ceea ce se afla prin calatorie fara nici o prejudecata si cu universala simpatie, a devenit apanajul oamenilor superiori odata cu antropocentrismul Renasterii si cu umanismul enciclopedic al ,,Luminilor" europene. Mostenitor al acestuia din urma, in 1842, in cursul sau dedicat studierii trecutului, titularul catedrei de istorie si morala de la Collège de France care era Pierre- Claude- Francois Daunou, erudit si om politic al timpurilor napoleoniene si al Restauratiei, constata un lucru de netagaduit: progresele geografiei au raspuns tot mereu progreselor civilizatiei, „intrucat prin geografie omul a devenit stapanul lumii intregi".

De fapt, progresele geografiei au fost cele ale calatoriei, de la misionarii si negustorii italieni ajunsi in Extremul Orient in secolele al XIII-lea si al XlV-lea, la marile descoperiri din veacurile al XV-lea si al XVI-lea sub flamurile regale iberice de acum o jumatate de mileniu reveland Indiile asiatice, dar si celelalte „Indii", occidentale; de la olandezii si rusii secolului al XVII-lea, in cautare de drumuri arctice si siberiene, pana la englezii si francezii parcurgand solitudinile Pacificului, in veacul al XVIII-lea, „homo viator" a fost, fara doar si poate, principalul erou al aventurii intelectuale care se numeste mondializarea istoriei.

O mondializare in etape, cu pasi lenti sau cu rasturnari spectaculoase, descoperind alteritati culturale extraeuropene judecate in numele identitatilor culturale ale unei Europe, ea insasi scindata sub semnul credintei (catolica, protestanta, ortodoxa sau islamica). In aceasta descoperire „est-europeana" care corespunde , in liniile sale generale, epocii 1500-1800, interesul calatorilor mergea din ratiuni politice sau confesionale, comerciale sau strategic, spre imperiul sultanilor, marele adversar ce incheia tocmai acum cu Occidentul primele „capitulatii'r (precum in 1536 „alianta Crinului cu Semiluna" intre curtea de la Fontainebleau si Seraiul din Stambul) dar si spre Sarmatia - autentic model nobiliar al continentului -, spre acea „Moscovie" a carei stea urca pe cerul Europei si spre inextricabilul amestec etnic al „Sclaviniilor din Balcani" („rascieni", „iliri", „bulgari") spre grecii „Marii Idei" postbizantine - care pretindeau ca descind din Pericle si Demostene - sau spre acea insula izolata a romanitatii orientale reprezentata in Quattocento de cei care erau, pentru umanistii italieni ca Flavio Biondo, pentru papii cultivati precum Pius al II-lea sau pentru cronicarii Bizantului tarziu ca Laonic Chalcocondyl, „dacii"sau „valahii" (uneori chiar in formula ,,Daci sive Valachi").

Pentru istoricul civilizatiei romanesti aproape fiecare marturie a unui calator cuprinde informatii si nuante demne de interes, iar cei veniti din cel mai mare regat occidental, cel al Frantei Capetienilor si Bourbonilor in epoca moderna, mai apoi din tara Revolutiei, din imperiul napoleonian, din monarhia lui Carol al X-lea sau al lui Ludovic Filip, in fine din imperiul lui Napoleon al III-lera, din cea de-a Il-a si a Ill-a Republica, aveau sa marturiseasca prin afinitati culturale vechi si limpezi, o aplecare cu totul deosebita spre „latinii Orientului", chiar si atunci cand imaginea celuilalt este alterata de prejudecati religioase si politice ce trebuie amendate prin idiosincraziile occidentale fata de Orientul Turcocratiei unde erau plasati, de-a valma, in secolele XVI-XVIII, balcanicii din Rumelia si romanii din autonomiile dunarene.

In contactul calatorilor francezi sau numai francofoni in lumea romaneasca putem descifra cinci etape pe care le voi enumera si exemplifica pe rand.

1. Etapa traditiilor occidentale ale acestei ,,latinitati a Orientului" si a Cruciadei Antiotomane la finele Evului Mediu.
Este vremea „cruciadelor tarzii" despre care a scris eclatant Nicolae Iorga, a mentalitatii pe care au intruchipat-o voievozi precum Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Iancu de Hunedoara. Campania cruciata de la Nicopole din 1396 - parte a epocii de razboaie si de crepuscul al cavalerismului — a adus la Dunarea de Jos seniori razboinici precum conetabilul Boucicault, contele de Bar, Jean de Nevers, viitorul duce al Burgundiei, si tot din spatiul francez sosea in Moldova lui Alexandru cel Bun un Guilebert de Lannoy iar in Tara Romaneasca a Draculestilor, un Walerand de Wawrin, datele oferite de ei facandu-ne sa stim mai mult despre Cetatea Alba sau Giurgiu, de pilda, cu amestecul lor etnic si cultural unde romanii vietuiesc alaturi de greci si orientali sau despre fortificatiile acestora.

2. Etapa primei modernitati: autonomii princiare romanesti, suzeranitate turceasca si Franta aventurilor din Levant
Este momentul in care calatorii francezi se disting prin cultura lor inalta. Sunt diplomati, juristi, anticari, care stiu sa distinga cele doua coordonate esentiale ale istoriei romanesti, latinitatea si statalitatea.
Putem aminti aici pe Francois de Pavie, baron de Fourquevaux, diplomat cunoscator al Spaniei ajuns la Curtea din Iasi a lui Petru Schiopul unde este primit „avec grandeur et majesté" intr-o „salle tapisée de Turquie" atent la obiceiuri si chiar la cuvinte curioase desemnand vanatul (vede „les cailles qu'ils appelent en leur langue prepelissa") sau pe un Pierre Lescalopier, viitor membru al Parlamentului din Paris care stie, mergand la curtea munteneasca a lui Alexandru alp-lea Mircea, ca romanii sunt urmasii romanilor sau pe un Jacques Bongars, cunoscator al antichitatii, de asemenea constient de latinitatea romaneasca.

3. Etapa nobiliara: Tarile Romane intre Stambul si Polonia, Regatul Frantei fiind implicat in ambele state din urma prin proiectele ducelui de Sully in vremea lui Henric al IV-lea. Calatorii francezi ai momentului vorbesc despre aceasta realitate nobiliara, locul intelectualilor fiind luat acum de oameni de arme si de oameni ai bisericii, intr-o epoca de confruntari intre ortodoxie, calvinism si catolicism post tridentin, in vremea domniei lui Vasile Lupu, in cea a pastoririlor spirituale ale unor Petru Movila la Kiev sau Dosoftei la Iasi. Intra, in aceasta categorie, aventurierul loren Charles Joppecourt care da informatii pline de interes pentru istoria militara a Moldovei sub dinastia Movilestilor, iezuitul D'Avril, episcopul de Marsilia, Forbin Janson, apoi Antide Dunot, care este un izvor insemnat pentru Valahia Cantacuzinilor dar si mai marunti calatori cu indeletniciri mestesugaresti si gusturi baroce precum un anume ceasornicar Gaspard Caillé sau, dimpotriva, insotitori de ambasadori straini ca De La Croix - observator avizat al bisericilor iesene la felul Goliei, secretar al trimisului Regelui SoareLudovic al XlV-lea la Stambul, marchizul de Nointel.

4. Etapa secolului Luminilor, cosmopolita si aristocratica.
Suntem in veacul al XVIII-lea cand potrivit spuselor unui mare scriitor francez, Marivaux, Parisul este insasi lumea „iar restul lumii mahalaua sa" sau ca un alt diplomat, marchizul Caraccioli putea sa scrie despre „Paris, modelul natiunilor sau Europa franceza".
In Tarile Romane ne gasim in plina epoca a domniilor fanariote ca|nd circula pe acest meridian ai Vechiului Regim, emigrati din timpul Revolutiei Franceze, generali savanti, negustori. Unii se stabilesc in Principate - cazul neamurilor de Linchou din care se trage familia boiereasca Lens sau de Millot, din care va descinde Matei Millo, el insusi. Altii devin secretari domnesti. Consecinta va fi raspandirea lecturii franceze si numarul mare de traduceri din Voiture, Fenelon sau Voltaire, punerea de epitafe tombale in frantuzeste la bisericile Botosanilor sau cutare inscriptie in limba franceza pusa, la 1762, la o biserica din Tg. Ocna de catre marele boier Raducanu Racovita, ca si mai important, faptul observat de catre un academician francez Saint Marc Girardin, anume ca la romani franceza se vorbeste mai corect decat la Bruxelles.
Voi enumera aici negustori ca La Motraye care ne spune, in 1714, ca palatul abia decapitatului Brancoveanu e construit „a l'europénne" sau ca calatori aristocrati ai veacului: Louis Lamgeron, pentru care romanii pot fi Jean Claude Flachat care stie ca azi disparuta manastire de la Vacaresti era „la plus belle qu'on connait chez les Grecs", compilatori istorici nu foarte corecti cum ca Jean Louis Carra care compara peisajul romanesc cu cel al Burgundiei, remarcabili observatori precum contele Alexandre Marie Blanc de Lanautte de Hauterive, viitor consul in America, care stie bine istoria Moldovei si descrie admirabil arhitectura senioriala a acesteia in 1785: era aceasta arhitecurape care o va admira si cosmopolitul print valon Charle Joseph de Ligne, prieten al Tarinei Rusiei si al Imparatului de la Viena, francez in Austria, austriac in Franta si una si cealalta in Rusia care admira la Iasi in 1788, “les beaux palais, les bois (adica gradinile) romantiques".

Lista poate continua cu alti Alexandre Andrault, conte de comparati, ca vivacitate, cu atenienii. Contele de Rochechouart care recunostea aici fizionomii antice romane (pe cand un Salaberry, in 1791, vedea in zdrentele si opincile taranilor din Oltenia toga romana si sandalele lui Augustus).

5. Ultima etapa, inaintea Unirii Principatelor din 1859, ar fi cea a „Secolului revolutiilor si natiunilor"
Calatori, din nou foarte cultivati, din Franta si din spatiul francofon trec prin Tarile Romane, viziteaza case de tarani precum Théodore Margot, langa Dragasani, se intereseaza de cultura locului precum elvetianul Francois Recordon. Sunt cu totii filoramani - ca si marii lor contemporani Jules Michelet si Edgar Quinet -,au cu totii constiinta apartenentei celor doua tari carpato-dunarene la familia cea nobila a Europei latine, sprijina cu totii proiectele de Unire a celor doua state si propun chiar solutia recursului la „print strain".
Un Stanislas Bellanger scriind „Le Keroutza", trimitere limpede la realitati romanesti, cunoscand bine locurile noastre (era ruda unui consul francez in „orasul fantastic" numit Bucuresti) scria asa numitilor „franco-valahi"pictori, arhitecti, publicisti, ale caror nume raman legate de momente esentiale ale miscarii noastre nationale de acum mai bine de o suta de ani: Henri de Mondoville, Villacrosse, Vaillant, Felix Colson. Ei si altii asemenea vor pregati generatiile filo romane si filo franceze care in Franta si Romania vor cimenta o prietenie de suflet si de cuget. De la generalul Henri Mathias Berthelot la diplomatul Paul Morand, aceste generatii vor fi reprezentate de stralucite personalitati politice, culturale sau militare.
Cuvintele unui politician roman din preajma primului razboi mondial, potrivit carora este preferabil sa fie invins alaturi de Franta, decat sa fie invingator impotriva ei, oglindeau un sentiment public national la a carui faurire vor fi participat si zecile de calatori francezi sau francofoni ce au pasit de-a lungul a sase veacuri pe meridianul nostru.